Orașul vitrină

Antwerpen - Uitare (Partea 2)

În fiecare zi uit că nu locuiesc aici.

În fiecare biserică catolică, uit că nu mă pot ruga. Uit că nu cred, uit că nu-mi plac bisericile ortodoxe. Uit că m-aș spovedi în confesional, uit că n-aș ști ce să spun la spovedanie, uit de păcatele mele. Nu uit că orașul mă îmbată spiritual, nu uit că fecioara veghează la fiecare colț de stradă.

Uit că Dumnezeu e pretutindeni, deși nu știu dacă există, dar dacă da, uit că ne ascultă de oriunde. Mă simt vinovată să mă rog în bisericile catolice sau de altă credință, deși în general nu prea mă rog. Uit de bisericile catolice în care slujba se ține în poloneză, neerlandeză sau urdu. Uit de multiculturalism.

Salut Art Nouveau! Unde e stilul neoromânesc? Nordul e zona de „imigranți”, Berchem e cartierul de ultraortodocși (Haredi), dar și cool, rezidențial, unde e cartierul de români? Și noi suntem ortodocși.

Aș putea trăi fără stilul neoromânesc, aș putea trăi cu cafeaua la nisip de la cafeneaua turcească de la colțul bisericii catolice și cu literatură flamandă? Aș putea mânca vietnamez azi și kebap mâine? Dacă m-aș converti la catolicism, mi-ar fi mai ușor să mă rog? A rămas doar zațul din cafeaua asta în care mi-aș citi rugăciunile pe care nu le pot rosti.

Am stat în liniște în grădina din beghinaj (Begijnhof[1]), în stiltetuin, mi-am imaginat cum să fii femeie în 1546 și să scapi de căsătorie sau să fii văduvă. Să fii femeie, să te dedici celor sfinte fără să depui jurăminte monahale, să rămâi în comunitate. Ce idee! Să fii acuzată de prostituție sau de vrăjitorie, pe rând sau în același timp. Pentru că te rogi, pentru că ai viziuni. Am stat în liniște și n-am știut să mă rog. Am uitat cum e să ai viziuni. M-am gândit la toate femeile din lume, adunate în chilii, rugându-se, stând în grădină în liniște. Cosând. Bând. Dansând. Uitând de bărbați. Mi-am imaginat o cafenea de specialitate în grădina beghinajului. Cu o barista femeie. Asta e gentrificarea.

Lumea literară urăște gerunziul.

Dank aan God că trăim vremuri decente.

Uit de băiatul care mi-a spus că Antwerpen este un oraș periculos, mai ales în zona portului, iar Bucharest is amazing, goedkoop, hè, ieftin, nu? Antwerpen nu e un oraș în care să-ți faci o familie, zicea.

Dank aan God pentru București.

Nu uit sentimentul de singurătate pe care am intuit că-l poți avea, care pare că ar fi diferit de singurătatea de acasă. Singurătatea care te înstrăinează când deja ești înstrăinat. Nu uit senzația că localnicul e străin și că imigrantul ți-e egal.

Uit că mă uitam la tipa blondă din biserică, care se ruga și plângea și mă vedeam pe mine trăind o altă viață.

[1] https://whc.unesco.org/en/list/855/