În fiecare biserică catolică, uit că nu mă pot ruga. Uit că nu cred, uit că nu-mi plac bisericile ortodoxe. Uit că m-aș spovedi în confesional, uit că n-aș ști ce să spun la spovedanie, uit de păcatele mele. Nu uit că orașul mă îmbată spiritual, nu uit că fecioara veghează la fiecare colț de stradă.

Uit că Dumnezeu e pretutindeni, deși nu știu dacă există, dar dacă da, uit că ne ascultă de oriunde. Mă simt vinovată să mă rog în bisericile catolice sau de altă credință, deși în general nu prea mă rog. Uit de bisericile catolice în care slujba se ține în poloneză, neerlandeză sau urdu. Uit de multiculturalism.

Salut Art Nouveau! Unde e stilul neoromânesc? Nordul e zona de „imigranți”, Berchem e cartierul de ultraortodocși (Haredi), dar și cool, rezidențial, unde e cartierul de români? Și noi suntem ortodocși.

Aș putea trăi fără stilul neoromânesc, aș putea trăi cu cafeaua la nisip de la cafeneaua turcească de la colțul bisericii catolice și cu literatură flamandă? Aș putea mânca vietnamez azi și kebap mâine? Dacă m-aș converti la catolicism, mi-ar fi mai ușor să mă rog? A rămas doar zațul din cafeaua asta în care mi-aș citi rugăciunile pe care nu le pot rosti.

Am stat în liniște în grădina din beghinaj (Begijnhof[1]), în stiltetuin, mi-am imaginat cum să fii femeie în 1546 și să scapi de căsătorie sau să fii văduvă. Să fii femeie, să te dedici celor sfinte fără să depui jurăminte monahale, să rămâi în comunitate. Ce idee! Să fii acuzată de prostituție sau de vrăjitorie, pe rând sau în același timp. Pentru că te rogi, pentru că ai viziuni. Am stat în liniște și n-am știut să mă rog. Am uitat cum e să ai viziuni. M-am gândit la toate femeile din lume, adunate în chilii, rugându-se, stând în grădină în liniște. Cosând. Bând. Dansând. Uitând de bărbați. Mi-am imaginat o cafenea de specialitate în grădina beghinajului. Cu o barista femeie. Asta e gentrificarea.

Lumea literară urăște gerunziul.

Dank aan God că trăim vremuri decente.

Uit de băiatul care mi-a spus că Antwerpen este un oraș periculos, mai ales în zona portului, iar Bucharest is amazing, goedkoop, hè, ieftin, nu? Antwerpen nu e un oraș în care să-ți faci o familie, zicea.

Dank aan God pentru București.

Nu uit sentimentul de singurătate pe care am intuit că-l poți avea, care pare că ar fi diferit de singurătatea de acasă. Singurătatea care te înstrăinează când deja ești înstrăinat. Nu uit senzația că localnicul e străin și că imigrantul ți-e egal.

Uit că mă uitam la tipa blondă din biserică, care se ruga și plângea și mă vedeam pe mine trăind o altă viață.

[1] https://whc.unesco.org/en/list/855/

Sunt în Antwerpen, orașul vitrină. Mă trezesc în fiecare dimineață și uit.

Uit de toate străduțele, uit că toate magazinele se închid, negreșit, la 19.00, uit că luni e ziua în care se ia gunoiul menajer, uit că stau la etajul trei și depind de niște trepte abrupte, multe și abrupte. În fiecare dimineață, uit că seara se face foarte cald. Uit că stau aici temporar, datorită iubitului meu, care e venit cu treabă, și că peste câteva săptămâni mă voi întoarce la viața mea bucureșteană. M-am rutinat și uit în fiecare zi că trăiesc o viață de probă. Uit în fiecare zi că mâncarea lor preferată e broodje met kaas, pâine cu brânză; uit în fiecare zi că în 10 minute ajung la cel puțin trei cafenele de specialitate și uit în fiecare zi drumul spre ele. Uit că berea e ieftină și că măslinele sunt scumpe. Uit în fiecare zi că nu am mașină de spălat în casă. Dar nu uit niciodată că mersul la spălătorie e un pretext pentru a bea o bere.

Marți se ridică cartoanele.

Nu uit că berea mea preferată încă e Hoegaarden, pe care am băut-o prima dată când am fost în Gent, când aveam 20 de ani. Nu uit că cele mai frumoase seri în Antwerpen sunt în port, cu o bere, la apus. Nu uit că mi-am comandat din greșeală o prăjitură pe care nu o voiam, pentru că deși vorbesc limba, ei vorbesc dialect. Vorbim limbi diferite chiar și când vorbim aceeași limbă.

Uit că stau în centru și că, la câteva sute de metri mai încolo, începe cartierul de imigranți. Uit că delimitarea este atât de clară, încât după ce ai traversat o intersecție, intri într-o lume a kebapului, a chioșcurilor cu de toate, a semințelor, o lume în care te-ai regăsi și tu, într-un fel, dacă ai locui aici. Uit că segregarea începe la supermarket. Orașul te ajută să uiți ce nu vrei să știi.

Nu uit că oamenii se îmbracă extrem de chic. Nu uit că viețile lor par mai bune decât ale noastre. Nu uit de castraveții cornichon și mă gândesc la ei în fiecare zi.

Nu uit de cârciuma la care am fost ieri, veche de 450 de ani. Nu uit de femeile care merg pe bicicletă în orice moment al vieții lor, în orice outfit al vieții lor. Nu uit de nenumăratele restaurante etnice.

Uit de vitrinele orașului care sunt niște galerii stradale, uit de magazinele de antichități, de magazinele specializate de reviste, uit că aici, oamenii încă citesc ziarul și fac sudoku la cafea. Nu uit de sărăcia de frumos din București.

Uit de Piața Cailor (Paardenmarkt) sau de Casa de carne (Vleeshuis).

În fiecare dimineață uit că nu locuiesc aici.

Va urma.

Sunt pe corticosteroizi de o lună – printre multele efecte adverse ciudate și de neînțeles, pofta de mâncare este unul dintre ele. Dar nu poftă. Nevoia de mâncare, necesitatea de a mânca, lăcomia, haplinul. Nu am voie sare, așa că nu pot mânca pizza, cartofi prăjiți, shaorme, am renunțat la plăcerile vieții și rar pot mânca în oraș. Îmi amintesc doar mirosurile și le retrăiesc de fiecare dată când trec pe lângă un cuptor pe lemne sau un rotisor de shaorma. Nu mănânc și plâng. Steroizii mi-au dat înapoi o brumă de viață, un apetit înzecit, speranță, m-au scos din casă, mi-au dat înapoi amintirea unei vieți sociale, cafeaua, umorul, mi-au dat și multă oboseală. Mi-au luat menstruația, energia, mi-au dat uneori stări de depresie, mi-au luat sistemul imunitar și l-au amorțit. Mi-au dat timp și încredere. M-au pus pe picioare, deși picioarele mele sunt slabe și fragile acum. Quid pro quo.

Am colită ulcerativă[1] și am fost în puseu. Încă sunt. E o boală cu perioade de remisie și perioade de activitate, sau pusee. Am scris aici despre momentul în care am aflat diagnosticul. Articolul a apărut undeva prin februarie. În martie am intrat în puseu. Un prieten drag îmi spunea că trebuie să-ți ții bolile pentru tine, să nu vorbești despre ele. M-am simțit vinovată și m-am gândit că avea dreptate. Mi-am atras asta, mi-am spus. Deși scrisesem cu luni în urmă, am crezut că pentru că acel articol a văzut lumina zilei, ceva planete s-au aliat împotriva colonului meu, alături de gânduri negre și blesteme.
Totuși, bruma rămasă de rațiune mă face să mă îndoiesc că a fost așa. În urma biopsiei, am aflat că boala evoluase tăcut în ultimele multe luni, poate chiar ani, deși eu nu avusesem niciun simptom. Ca o pisică care calcă discret, dar hotărât, se urcă pe masă și-ți răstoarnă salata pe jos. Nu vei mai mânca legume. Vei mânca orez, carne, paste nesărate, ouă, vei fi sclavul proteinei și, cu toate astea, vei slăbi. Hainele mă poartă. Sunt o fantomă peste care cineva a aruncat un cearșaf. Plutesc, mă târăsc. Timpul mă poartă prin viață și timpul se dilată. Puseul e etern, și cu toate astea creierul nu-l procesează. Am senzația că a trecut un an de atunci, deși a trecut o lună, am senzația că am visat, că m-am uitat la un film, m-am detașat și depersonalizat de mine atunci, și mă uit înapoi, din afară, și nici măcar nu mi-e milă de mine, nu am empatie, mi se pare că văd o scenă de teatru, o imagine aproape vie. Simt că m-am rupt. Zăceam, dormeam, visam doar medici și diagnostice, iar în momentele de trezie mă gândeam doar că o să-mi reiau viața - singurul meu gând. Că o să ies afară, o să beau o cafea, o să mănânc. Să-mi fac un duș și să nu obosesc. Să merg pe jos. Corpul meu avea alte planuri.

Am făcut o colonoscopie – nicio diferență între seara pregătirii și ultimele mele săptămâni - aveți o rană pe tot colonul, mi-a spus, pancolită ulcerativă. Auzisem la un moment dat de pancolită, un termen de o muzicalitate îndoielnică, iar ca diagnostic, mi se părea ceva îndepărtat, imposibil și foarte grav. În momentul în care l-am primit, nu m-a surprins. Aș fi crezut că o să intru în depresie, că o să plâng, sau că o să mă ia anxietatea. Nimic. Boala te consumă atât de tare, încât nu mai ai energie să te deprimi. Mi s-a sugerat tratamentul biologic. Asta m-a surprins. Corticosteroizi în paralel cu biologic. Steroizii opresc inflamația, potolesc sistemul imunitar, te pun pe picioare, timp în care tratamentul biologic începe să-și facă efectul. Mi-e ușor acum să explic lucrurile astea și îmi vine foarte natural. Atunci eram foarte confuză și îmi negam realitatea.

Nu m-am gândit niciodată că în momentul în care ești pacient în suferință și afectat emoțional, ești prost. Pari prost. Mă chinuiam să înțeleg ce mi se întâmplă, ce-mi spun medicii și să-mi amintesc ce voiam să-i întreb. Uitam detalii, făceam lucruri complet aiurea, nu înțelegeam ce mi se spune, nu percutam, uitam să pun întrebări – creierul meu funcționa în reluare și știam că se citește pe fața mea asta, știam că medicii se uită la mine și înțeleg că nu înțeleg. E nevoie de timp. Să procesezi, să trăiești, să înțelegi.

Venisem pentru prima dată la spital, pe repede-nainte, să mă vadă un doctor care mi-a cerut pe loc să las o probă de scaun, ca să eliminăm niște probleme mai serioase – în orice alt moment ar fi fost imposibil, atunci, cu 2 imodium la bord, părea fezabil. Mi-a oferit un soi de intrument de prelevare și recoltare a probelor de scaun – o „oliță” pentru colectarea cât mai corectă a scaunului, care se așează pe capacul clo’ului, iar apoi se închide etanș. Elegant, discret, compact. Un obiect mic, cu un destin mare. Zis și făcut. Am ieșit apoi ca o floare pe holurile spitalului, cu olița mea etanșată în mână, confuză și rușinată, dar ușurată că am reușit, căutând laboratorul. Mi se explicase, desigur, unde să las proba, dar nu înțelesesem, sau nu reținusem. Am întrebat doi medici rezidenți, două asistente, am dat ture holului interminabil, luminat artificial, cu miros spitalicesc, cu olița după mine, printre zeci de pacienți, care nu știu dacă intuiau ce se întâmplă, ce fac sau ce plimb după mine - în astfel de momente ești personajul principal, ai senzația că toți se uită la tine, te urmăresc, te judecă. Probabil că oamenii sunt cu ale lor, iar la secția de boli inflamatorii intestinale ei le-au văzut și le-au auzit pe toate. Nimeni nu părea să știe unde este laboratorul și unde trebuie să las proba. Trăiam ridicolul și rușinea. Eu eram rușinea. M-a lămurit într-un final o asistentă, ieșiți din corpul A, ocoliți clădirea și intrați pe partea cealaltă în corpul B, și am ieșit prin curtea spitalului cu mândria în brațe, ghidată și teleghidată, căutând laboratorul. Toată adrenalina, toată frustarea pe mine însămi că nu înțelesesem unde trebuie să merg și ce trebuie să fac, toți nervii îmi potoliseră simptomele și pentru prima dată aveam energie. Furie, dar o furie energică. Viața își bătea joc de mine, Dumnezeu chiar are umor, mă gândeam, mă vedeam din nou din afară și de data asta empatizam cu rușinea, cu altă ocazie aș fi râs de ce scenă de film trăiesc, Moartea domnului Lăzărescu, dar cu rahat la purtător. Am reușit. Mi-am predat norocul. M-am așezat pe bancă, am stat la soare gândindu-mă la ce tocmai trăisem și mi-am zis că mai jos de atât nu am unde să mă duc, ceea ce m-a surprins, căci după 10-12 scaune necontrolabile pe zi, aș fi crezut că mi-am atins punctul maxim de umilință, măcar pentru jumătate din viață. Evident, Dumnezeu are și un simț al progresului: mereu e loc de mai rău.

Tratamentul biologic[2] constă într-un medicament care se administrează prin perfuzii, la spital. Medicină modernă - imunomodulatoare – ele interacționează direct cu sistemul imunitar și îi blochează atacul. Sunt multe forme de tratament, cu acțiune mai mult sau mai puțin sistemică, cu mai multe sau mai puține reacții adverse. Sunt niște tratamente (foarte) scumpe, pe care statul român le asigură 100%. Nu mi le-aș putea permite altfel. Într-una dintre vizitele la spital, medicii au decis să fac și prima doză de tratament. Neașteptat, rapid, prompt. Urma să dureze cam 2 ore, timp în care eram sub observație, în caz de reacții alergice sau alte probleme. Aveam emoții, dar eram și entuziasmată. Trecuse deja suficient timp de chin și amărăciune, încât aș fi făcut orice să se termine. În timpul perfuziei, gândurile anxioase și angoasante s-au risipit în momentul în care mi-a intrat cremă SPF în ochi și îmi lăcrima ochiul și mă ustura și nu aveam șervețel și mă frecam obsesiv cu mâna și doar mă ustura mai rău. A fost o distragere binevenită – totul a decurs bine. E reconfortant când existența se reduce, pentru câteva minute, la un disconfort minor. Oboseala după perfuzii e alt tip de oboseală, am dormit lemn câteva ore. Voi urma acest tratament pe o perioadă nedeterminată, cu speranța că își va face efectul pe termen cât mai lung. Bolile cronice au tratamente cronice. Similia similibus. Acum am început să scad doza de steroizi - se scade treptat - și mă pregătesc pentru a treia doză de biologic.

După multe săptămâni în care nu am visat nimic, am visat o ceafă de porc. Dă-i un share dacă ți-am făcut poftă.

Share

De ce scriu despre asta?

Ca să nu uit. Încep să mă vindec, sunt mai bine și deja simt că e ceva ce nu am trăit, că am visat, că uit. E teribilă și fascinantă capacitatea omului de a se adapta, de a uita. Și desigur, în scop terapeutic – acceptarea.

Pentru că există mulți oameni care suferă de boli inflamatorii intestinale, pe care îi poate ajuta o experiență personală. În perioada asta, am citit/ascultat numai experiențele oamenilor – reddit, tiktok, grupuri de facebook – m-au ajutat mult mai mult decât orice simptomatologie enumerată la liniuță pe siteurile medicale sau de Chat Gpt. Există o comunitate, există o asociație a bolilor inflamatorii care face lucruri excepționale și cred că fiecare dintre noi trebuie să transformăm experiența asta în ceva ce poate ajuta măcar o persoană.

Pentru că e o boală cronică, pentru că e o boală care va mai avea activitate, pentru că e ceva ce probabil voi mai trăi.

Pentru că aștept sfaturi gratis legate de alimentație, aștept luptele zbuciumate împotriva glutenului și a lactozei, aștept dieta antiinflamatorie, aștept să mi se spună că mâncarea e dușmanul și că sigur nu fac ceva bine. Pentru că oricine poate fi oricând gastroenterolog.

Pentru că e important să știm că, cu toate neajunsurile lui, sistemul de sănătate din România face și minuni. Pentru mine, acum, face minuni.

Pentru că e personal și e parte din mine.

Pentru că va deveni o rubricuță aici pe Substack, oarecum informativă, oarecum trăită.

Pentru că abia aștept să mănânc o shaorma.

Subscribe now

[1] Colita ulcerativă este o boală inflamatorie intestinală de cauză autoimună, caracterizată de inflamație și ulcerații la nivelul colonului și rectului. Boala afectează mucoasa intestinală și face parte din categoria bolilor inflamatorii intestinale, alături de boala Crohn. Afecțiunea poate apărea la orice vârstă, însă debutul acesteia este mai des întâlnit la persoane cu vârste cuprinse între 15 și 30 de ani. Deoarece este o afecțiune cronică, tratamentul nu vindecă boala, însă o poate ține sub control în mod efficient. https://www.sanador.ro/colita-ulcerativa

[2] Terapie biologică prin anticorpi monoclonali – anticorpi creați în laborator, care acționează împotriva unui singur tip de celule, cum ar fi împotriva unor markeri inflamatori (de exemplu, inhibitorii factorului de necroză tumorală – TNF). https://www.sanador.ro/colita-ulcerativa

În 2016, apare traducerea în română a volumului 2 – Povestea noului nume din Tetralogia Napolitană Prietena mea genială de Elena Ferrante. O capodoperă. Doar visez să pot scrie despre Câmpulung, cum a scris ea despre Napoli. Să vorbesc despre proxenetismul de provicine din orașele mici, despre lover boys, despre colecția lor de mașini de lux, ceasuri, arme, despre femeile care ieșeau în halatul de casă, se urcau în BMW și mergeau la magazinul de la colț. Să vorbesc despre prietenii pierdute, despre sărăcie și despre vieți distruse. Dar adevărul e că nu am fost atât de săraci, adevărul e că mafia provincială nu era mafia italiană, iar prieteniile nu au fost atât de trainice încât să merite povestite. Câmpulung nu e Napoli, iar eu nu sunt Elena Ferrante.

În 2016 eram proaspătă studentă la Masterul de Teoria și Practica Editării – încă credeam, pe atunci, că jobul în corporație este temporar și încă visam să lucrez în edituri. Mi-a plăcut masterul, deși nu am profitat din plin de el. E dificil să mergi la cursuri în timp ce ai un job full time. Dar am cunoscut profesori extraordinari pe care nu i-am uitat. Am renunțat la visul meu de a lucra într-o editură. Cred că era o iluzie. Nu sunt un bun redactor și nici un bun traducător. Poate mi-ar fi plăcut partea de marketing și/sau comunicare, dar nu știam pe atunci că aș fi bună la asta. E ca atunci când îți cumperi niște pantofi noi. Nu-ți dai seama din prima dacă ți se potrivesc. Trebuie mai întâi să mergi puțin cu ei, să îi lași să te bată, să-ți facă răni, abia apoi te prinzi dacă îi vei purta sau nu. Așa și în carieră. Pe vremea aia îmi cumpăram mulți pantofi.

În 2016, Trump a ieșit președinte.

În 2016 încă era președinte Klaus Iohannis.

În 2016 a avut loc Brexit.

În 2016 aveam guvern tehnocrat, post-Colectiv, condus de Dacian Cioloș.

În 2016, Leonardo DiCaprio a câștigat primul lui Oscar.

În 2016, Ponta și-a pierdut titlul de doctor.

Chiar în ianuarie 2016 îl descopeream pe Mulatu Astatke și jazzul ethiopian.

Ieșeam mult în oraș. Mâncam la restaurante, stăteam până târziu, veneam acasă, dormeam, a doua zi mergeam la birou și o luam de la capăt. Îmi cumpăram haine obsesiv. Mă trezeam mereu la 7-8. Nu exista lucratul de acasă. Fumam.

Eram bogați și nu știam. În 2016 nu beam cafea de specialitate. Încă beam 5 to go și vin prost. În 2016 biletele de avion erau ieftine. Un share nu costă nimic.

Share

Eram singură. Singură și ambetată.

Nu exista AI. Nu exista Tik Tok. Nu exista Călin Georgescu. Nu exista Covid. Nu ne gândeam la războaie atât de mult, atât de aproape.

Nu ai cum să nu te gândești la trecut și să nu ți se pară că era mai bine. Pentru că era.

A composite made from an AI-generated video President Trump posted to social media. source: The Economist

Donald Trump a fost oficial numit Președintele Americii pe 8 Noiembrie, spre sfârșitul anului. Îmi amintesc că părea de neînțeles, de necrezut și mai ales, ridicol. Totul era ridicol. Ce naivi! Astăzi ne uităm la el ca la un spectacol. Colectiv, am impresia că suntem copleșiți de răul din lume și nu mai putem ține pasul. Adevărul e că empatia e limitată. În timp, în spațiu, în durată. Ucraina, Gaza, Iran, Putin, Trump, Ursula, declinul Uniunii Europene - cad imperii sub ochii noștri, iar pe plan local e o altă mâncare de pește stricat care pute de la distanță. Versiunea lui Trump din 2016 e mai bună decât Trump 2026. M-am surprins urmărindu-l vorbind la Davos și râzând isteric. Mă simțeam vinovată. Ca atunci când te uiți la un show de standup românesc prost și unele glume te amuză. Și râzi. Dar tu știi că sunt proaste și că nu ar trebui să râzi. Râdeam și mi-era rușine de rușinea lui.

Uneori mă gândesc că trăim o simulare și mi se pare un scenariu acceptabil. Este greu de înțeles direcția în care alunecă umanitatea. Capitalismul nu mai are loc în el însuși. Este aluatul care a stat prea mult la frigider și dă pe afară, curpinde frigiderul, mâncarea, rafturile, se strecoară prin garnitura de la ușă, se întinde ca o boală și totul putrezește.

Se discută mult despre AI zilele astea, la job. Am învățat despre agenții AI, am învățat cum să creez unul și am învățat cum vor lucra ei împreună, în spate. În spatele oamenilor, pe la spatele lor, sau în spatele sistemului. In the background. Nu știu dacă am înțeles în profunzime mecanismul, dar am înțeles că nu vreau să trăiesc într-o astfel de lume.

Agenții AI vor fi oglinda oamenilor care îi creează. Ce poate să iasă din asta?

În 2016, AIul sau conceptul de inteligență artificială exista deja, dar părea îndepărtat. Și părea ca va veni, da, să fure joburi repetitive, să facă activități redundante. Dar a venit să facă muzică, să scrie, să facă grafică, fotografii, să ne ia sensul. Să lucreze în background.

Întrebată în cadrul unui interviu televizat, de către o reporteriță reală, de ce crede că oamenii rezonează cu muzica “ei”, Lolita Cercel (persona digitală muzicală creată cu AI) a răspuns corect: “pentru că este autentică!” – scrie Adina Rosetti pe Facebook. Am râs, am plâns și am urmărit și eu interviul. Într-adevăr, Lolita vorbește despre sinceritate, autenticitate, ne zice că are emoții. La ea totul începe cu o stare. Mă întrebam ironic, în sinea mea, dacă nu cumva Lolita o fi sub tutela Global Records. Citesc, pe sursele din comentariile de Facebook, că este. O stare de greață. Artistul e creatorul, nu produsul, nu Lolita. Dar e el un artist?

În 2026 e președinte Trump.

În 2026 e președinte Nicușor Dan.

În 2026 există oameni care vor să iasă din Uniunea Europeană.

În 2026 Ponta e mai ridicol decât era în 2016.

În 2026 bem cafele de specialitate și vin bun. În 2026 călătorim scump.

În 2026 am mai mult trecut. Încă îmi cumpăr pantofi.

În 2026 încă lucrez în corporație. Dar scriu.

Scriu mai bine decât Chat GPT și e tot ce mi-a mai rămas. Subscribe ca să mai tot scriu.

Subscribe now

Să avem un an.

Când eram mică am fost cu mama la mânăstirea Nămăiești. O mânăstire de maici, îmi amintesc că una dintre măicuțe ne-a poftit la ea în chilie. Mi se părea fascinant. Chilia ei era o cămăruță mică, mică și foarte colorată. Avea cuverturi peste tot și macaturi pe pereți, multe iconițe. Față de apartamentul vecinei din blocul din București în care locuiesc, unde plutește o atmosferă apăsătoare, chilia măicuței era foarte vie și primitoare. Niște ani mai târziu, am auzit întâmplător o discuție între două femei în autobuz, unde dintre ele spunea că doar curvele ajung să se călugărească.

Nu știu de ce ne-am dus în acea zi acolo, mama nu era neapărat practicantă. Era mânăstirea la care s-a căsătorit ea, o mânăstire mică, săpată într-o stâncă, unde se afla o icoană cu Maica Domnului făcătoare de minuni. O cameră mică, rece, numai a ei. Copil fiind, m-a prins. Voiam să văd minunea. Marketingul bisericii pentru copii este excepțional. Iisus este primul erou. Biserica reușește să te stăpânească. Atmosfera, mirosul, lumânările, obiectele, preoții, straiele lor; dacă știe să facă ceva biserica, fie ea ortodoxă, fie catolică, știe să creeze atmosferă.

Poate că vizita preotului sau apa lui sfințită a avut vreun efect asupra mea, dar anul ăsta m-a găsit gândindu-mă la asta mai mult decât de obicei. La ultimul recensământ m-am declarat creștin ortodox. Mi se părea, atunci, că e o etichetă asupra căreia nu am nicio putere. Ca CNPul.

Intru în biserici care mi se par estetice, care au o arhitectură interesantă sau o istorie bogată – o auzisem recent pe o amică care povestea că a intrat într-o biserică pentru că observase inscripiția de monument istoric, și așa i s-a părut că merită. Am râs și m-am regăsit. Îmi place mult Biserica Kretzulescu, Biserica Armenească și Biserica de la Eroilor, care nu știu cum se numește. Iată, e Sfântul Elefterie. Îmi place mult să ascult un cor frumos în biserică. Îmi place mirosul și îmi place că e mereu frig.

Nu m-am mai spovedit de când eram copil. Nici nu aș ști ce să-i spun preotului, mi se pare că nu am păcate, sau oricum, nu unele care să conteze. Cică lipsa credinței ar fi unul destul de important. Dar asta nu vine din interior? Cum controlezi asta?

Cum faci rost de credință?

Am auzit că lumea se mântuiește prin frumuseșe și prin bunătate. De bunătate nu bag mâna în foc, dar de frumusețe mă înconjor în fiecare zi. Adică ne putem mântui prin arte – muzică, pictură, film, literatură, parfumuri! Și asta mi se pare o religie pe care merită să o iei în serios. Poate că frumusețea chiar va salva lumea. La parfumuri mă gândesc la Filippo Sorcinelli - un domn sexy, fascinant, care a fondat atelierul LAVS (L’atelier vesti sacre - Atelierul de Veșminte Sacre) pentru studiul, proiectarea si fabricarea de veșminte sacre, mobilier si accesorii pentru liturghia sacră. S-a apucat și de parfumuri - prin care vrea să redea atmosfera din bisericile catolice. Deci te poți da cu mir sau cu Chiesa D’oro. Mereu mi s-a părut că biserica și capitalismul merg mână în mână.

Mi-e mai ușor să vorbesc despre divinitate. Am observat că oamenii fug de Dumnezeu, de imaginea lui. De umanitatea din el. Preferăm abstractul. Încerc să găsesc divinitatea în intuiția mea. Iau în serios relațiile dintre oameni, iau în serios tensiunile și conexiunile care se simt imediat cu unele persoane. Există și clișeul că Dumnezeu/ divinitatea acționează prin oameni. Am trăit și asta. Dar atunci de ce să nu credem (doar) în umanitate? Există umanitate fără divinitate? Mă bântuie întrebările astea și nici măcar nu aș spune despre mine că sunt atee. Mereu m-am considerat agnostică, mereu am intuit că există ceva dincolo de noi. Cu toate astea, m-am ferit de biserici și de ritualuri. Parcă aș crede, dar n-aș crede până la capăt.

Subscribe now

Am fost sfătuită, mai în glumă, mai în serios, să merg la duhovnicii-influenseri de pe internet și să le spun că n-am credință. Aș merge, vă zic sincer, dar îmi doresc o discuție lungă, la un pahar de vin. Înțeleg oricum că e ca la terapeuți, alergi să-l găsești pe cel cu har. Păi și dacă intuiția mea îmi spune că ceva e putred acolo? Mi-ar plăcea să înțeleg cum și unde găsești credința sau trebuie să aștepți revelația? Trebuie să ai o dramă în viață ca să te întorci la divinitate? Întorci – înseamnă că ai fost cândva acolo. Ca să privești spre divinitate.

Iată, poți să fii ateu, dar te încurcă Dumnezeu.

Aud oameni în jur care vorbesc despre spiritualitate, spun despre ei că nu cred neapărat în Dumnezeu, dar sunt spirituali. E posibil ca și eu să fi spus asta la un moment dat. Ce înseamnă spiritualitate, totuși? Sentimentul că există ceva dincolo de noi înșine, sentimentul că suntem protejați, că cineva are grijă de noi? Conștiința noastră? Spiritul?

Când eram mică, mă urmărea steaua. O știți? Când plecam dimineața cu trenul sau cu mașina, într-o călătorie, era o stea, cea mai strălucitoare, singura rămasă după răsărit, care mergea după mine până adormeam sau o pierdeam. Știam că ea e mereu acolo și stă după mine. Și astăzi cred asta. Stă după noi toți. Când mă uit noaptea pe cer, simt că toate stelele au venit acolo pentru mine.

Și dacă frumusețea ne va salva, nu e frumusețea stelelor cea mai orbitoare?

Share